Like?:)

luni, 20 decembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (82). Virus electrocasnic, cauciucuri de iarnă şi decoruri de Crăciun

Cred că bântuie o viroză şi prin sculele electrocasnice! Întâi pompa de apă murdară a început să funcţioneze cu intermitenţe (da, iar intrase apă în beci), avea un contact imperfect şi trebuia mângâiată din când în când; a picat domnul meu la pace cu ea, acum funcţionează bine, dar nici apă în beci nu se mai infiltrează pentru moment.
Apoi drujba a cedat nervos şi a trebuit dusă la doctor, la hipermarketul de unde-o cumpărasem, pentru că era încă în garanţie. Ne făceam calculul – 30 de zile reparaţia, clar trebuie o alta. Ar fi bun un motoferăstrău… Acum, înainte de sărbători… Las’că merge şi unul electric. La hipermarket, surpriză! „Are service producătorul?” „Nu.” „Atunci o schimbăm.” Şi au schimbat-o, iar noi încă suntem surprins-încântaţi.
Acum vreo două săptămâni a venit rândul hidroforului să dea semne de boală cronică, tuşea cu spor, din ce în ce mai gospodăreşte, şi sâmbătă dimineaţă pompa a oftat de câteva ori apoi şi-a dat obştescul sfârşit. A fost domnul meu, a cumpărat o alta italiană – verdeee -, de 1000W şi, cu stres şi mari îndoieli în privinţa reuşitei, a reuşit să depaneze ansamblul. Pompa cea nouă e foarte silenţioasă şi e aproape frustrant că nu mai ştii după sunet când merge şi când nu.
Cum o belea nu vine niciodată singură, ci în serii de trei, cred că pericolul a trecut. Asta dacă nu urmează o altă serie de trei :-).
Am avut şi bucurii în ultima vreme, cum ar fi faptul că a nins frumos şi-s vreo 6 cm de zăpadă depuşi deja. Totul e alb şi miroase înnebunitor a iarnă şi aşteptăm să mai ningă măcar un pic, să putem face omul de zăpadă fără să lăsăm pete negre în urmă. După cum mă aşteptam, Loganul n-a mai vrut să intre în curte într-o seară, a rămas mai jos cu 50 m, dar Moş Crăciun i-a adus cauciucuri de iarnă; tare fericită e maşina noastră acum, draga de ea, cum vine cuminţică acasă… Preventiv, am hotărât să strângem cenuşa ca s-o punem în caz de nevoie pe drumul îngheţat.
Am bătut covoarele pe zăpadă (mai bine spus carpetele, că de când ne-am mutat am scăpat de covoarele mari şi Doamne cât de bine e!), am dus din nou televizorul în dormitor (temperatura în extindere e fluctuantă pentru că nu e terminată placarea, iar izolaţia suferă crunt din acest motiv) şi am împodobit de Crăciun casa şi brazii: cel artificial e la loc de cinste în bibliotecă, molidul albastru şi thuia – în grădiniţă, cu beteală argintie doar, pentru că-s mici şi milă ne-a fost să-i chinuim cu globuri şi instalaţii. Mai avem noi încă un brad şi un molid, dar la cei 25 şi respectiv 15 cm pe care-i au… lăsaţi, îi împodobim peste vreo cinci ani.
Până la final de an mai avem de făcut doar cumpărături, lista tronează prinsă cu magneţi pe frigider, dar deocamdată nu avem timp. Ne-am programat să mergem într-o noapte, ca să evităm îmbulzeala şi statul cu orele la cozi. Apoi va veni mult-aşteptata vacanţă de iarnă.

vineri, 17 decembrie 2010

Sărbători cu bine!







Azi s-a făcut un an de „schimb confort urban…”, 81 de posturi, un ciclu complet; probabil texte cu această temă vor fi de-aici încolo mai rare. Noi să fim sănătoşi!
România se închide începând cu 24 decembrie. Cum lumea e ocupată în astă vreme, vă pun ataşat cadoul de la Moş Crăciun: calendare pentru 2011 made by me - unul de pus pe birou (se listează centrat pe pagină), unul de lipit pe raft, cu cei doi motani negri ai noştri (printate pe carton galben pai arată într-un anume fel) şi alte modele. Serviţi cu încredere!
Ne vedem la anul, care sper să fie pentru toţi mai bun decât 2010. Sărbători cu bine!

miercuri, 15 decembrie 2010

marți, 14 decembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (81). Sărbători cu iasomie

Sărbătorile vin, sărbătorile vin… La radio au început colindele, reclamele şi-au pus straie de Crăciun, miroase a sfârşit de an şi mă bucur. Pe drumul Câmpulungului mai multe SRL-uri s-au gătit de sărbătoare, unele mai cu gust, majoritatea cu o generozitate ucigătoare de simţ estetic: zeci de ornamente, frumoase ele luate separat, dar puse cu furca parcă, în combinaţii coloristice incredibil de obositoare, rezultatul final fiind un mândru kitsch sclipicios-pâlpâitor. DN 73-ul s-a gătit şi el, ploile au luat nisipul din gropi şi acum cam toate au devenit obligatorii, iar pe prima bandă tronează acumulări cu aspect lacustru, spre neprecupeţita bucurie a pietonilor de pe trotuar, mai ales că pe banda întâi numai tirurile se avântă cu elan. Când dă un pic de ger, patinoarul e gata, iar urmele fine de zăpadă căzute sunt bonus.
Că tot spuneam de sărbători, ritualul de „canasta sâmbătă seară”, toţi patru, a fost reluat, cu râs, ciocolată, citrice, plăcintă şi compot de mere din recolta proprie, cât încă mai avem. A fost pus în funcţiune şi DVD player-ul şi ne aşteaptă filme de văzut în astă perioadă, alt ritual de sărbători, peste care anul trecut am sărit pentru că majoritatea lucrurilor erau în cutii. În casă ard miresme îmbietoare de scorţişoară, iasomie, ambră, mosc sau ce ne tună nouă, motanii dorm alene şi zău mi-e dor de-o vacanţă, fie ea cât de mică. Până atunci, ştiu că la sfârşitul acestei săptămâni vom împodobi casa, curtea, brazii şi abia aştept.
Că tot vorbeam de curte, a înflorit iasomia de iarnă; timidă, o floricică şi cinci boboci, e mică şi fragilă. Am primit-o în primăvară, când am aniversat nişte ani de la căsnicie, de la domnul şi stăpânul meu. De fapt, le-a dat bani fetelor şi ele au bântuit prin magazine să găsească ceva să mă bucure cu adevărat (când vine vorba despre cadouri pentru mine, domnul meu spune că-s „imposibilă”). Şi cum mă documentam eu în acea vreme pe net şi zi de zi veneam cu „vreau şi…”, Ana a reţinut şi… acum am iasomie înflorită! E ea mică acum, dar ştiu eu că o să se facă un arbust care-mi va colora în galben grădina, teoretic în primăvară timpurie, după cum văd acum, pe final de toamnă – început de iarnă.

De văzut, apoi de cântărit cu înţelepciune

Zeitgeist – The Movie (2007)

luni, 13 decembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (80). Fermier, cumpăr unelte v.1.4, post scriptum

Au mai fost şi achiziţii conexe uneltelor agricole. Întâi ferăstrăul electric - drujba. Era clar că ne trebuie, aşa că a plecat domnul şi stăpânul meu în documentare. Cu toate că era croit pe o dihanie cu benzină, a cumpărat una electrică, pe motiv că el oricum nu pleacă la pădure cu drujba. N-am ştiut niciodată cum o cheamă (ceva cu W) şi cred că e roşie, dar nu garantez. Îmi place să-l privesc pe Răzvan când o foloseşte, îi pune ulei sau îi ascute lanţul, are ritualuri şi tabieturi în drăgălitul drujbei şi mă bucură mirosul de rumeguş proaspăt, de lemn verde. O dată cu ferăstrăul a cumpărat domnul meu şi un prelungitor electric portocaliu, cu fir de vreo 20 de m, care s-a dovedit a fi de folosinţă unică. Aşa că a găsit el la raionul de electrice priză, ştecăr, cablu gros şi mândru de nenumăraţi metri şi a alcătuit un mega-prelungitor. E tare util, cel mai mult l-am folosit în vară la alimentarea filtrului de la piscină, în spatele grădinii.
Când a intrat apă în beci, a trebuit cumpărată o pompă de apă murdară, cu furtunul aferent. Apoi, pe primăvară am cumpărat întâi nenumăraţi metri de furtun – verde – şi „accesorii furtun pistol”, adică un soi de duş cu mâner, foarte amuzant şi util în toate cele, de la udatul clasic al grădinii la „ploaie” pe frunzele florilor, de la spălat maşina la răcorit câinii, de la limpezit cu presiune grătarul de la aragaz la făcut curcubeu personal şi bătăi cu apă. Am luat şi un derulator de furtun, un fel de stativ cu două roţi şi cu tambur de rulare. Şi el tot verde, foarte util, furtunul nu se mai încurcă şi nici nu-l mai lăsăm înşirat pe unde apucăm.
Avem moştenire şi un ferăstrău clasic (cred, sau joagăr, o lamă lungă cu două mânere), e drăguţ, pânza lui scoate sunete armonioase când o faci să vibreze, dar nu l-am folosit încă. Ori pentru că nu ne-a trebuit, ori pentru că nu ştim cum s-o facem.
Cum domnul meu e un tip hărnicuţ, metodic şi pasionat dintotdeauna de hande-made-uri, aveam de la apartament o mulţime de chestii indispensabile la casa omului: bormaşini, şurubelniţe electrice, polidisc, ferăstrău pendular, ferăstrău circular, rindea electrică, şlefuitor cu bandă, freză, turbină de aer cald şi ce-i mai trebuie omului pe la apartament (sau nu, dar dacă Răzvan considera că-s necesare…; el nu spune nimic când eu bag bani în calculator, gadgeturi şi alte chestii care mă ispitesc, nici eu nu mă pot opune să-şi cumpere jucării de acest gen).
Tot de la apartament am adus filiere şi tarozi, burghie şi dălţi, chei fixe şi reglabile, nivele, cabluri, prize, întrerupătoare – inclusiv cap scară -, milioane de şuruburi, dibluri, piuliţe, lipiciuri de o mie de feluri, pistoale de silicon şi poliuretan cu rezervele aferente, colţare de ghips carton, ţevi de cupru şi nenumărate altele. L-am tot ironizat eu de-a lungul vremii în privinţa necesităţii achiziţiilor şi a dorinţei de tezaurizare a lor, dar acum se dovedesc de-a dreptul utile şi fac un pic mea culpa. Asta pe blog, că oricum el nu citeşte, că faţă în faţă... nu deocamdată. Dar nici maliţioasă nu mai sunt.

vineri, 10 decembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (79). Fermier, cumpăr unelte v.1.3, ab finis

Cum a nins, am constatat că ne trebuie lopată de zăpadă. Am luat una frumoasă din plastic (pe criteriul „e roşie”), tot de la hipermarket. Exceptând faptul că lamela metalică are proasta deprindere de a se ascunde când nici nu te aştepţi şi-o găseşti când se topeşte zăpada, nu-i nimic în neregulă cu lopata de zăpadă.
Prin martie, în aşteptarea primăverii, am cumpărat săpăliga, tot de la hipermarket, pe criteriul „mie îmi place asta verde” (de fapt e turcoaz, ceva între verde iarbă şi bleu migrenă). Deja încercasem de mai multe ori o colaborare cu sapa şi ştiam că nu avem canale comune de comunicare, aşa că se mai cerea o ustensilă cu care să pot măcar spera c-o să mă împac. Mi-a luat ceva vreme, dar acum mă înţeleg chiar bine cu ea.
Apoi domnul meu a venit acasă cu o sculă cu aspect pervers, de aceeaşi culoare cu săpăliga, despre care am aflat ulterior că se numeşte plantator şi se foloseşte la pus bulbi şi răsaduri. Nu ştiu de unde a făcut achiziţia, dar e utilă.
În primăvară, când ne-au crescut iepuraşi, cum tot aveam lucernă, ne-am gândit noi că ne trebuie o seceră. Nu mai ştiu cum a apărut respectiva în curte, Răzvan se înţelege parţial bine cu ea (când nu-şi amenajează câte o zdrelitură mândră, că doamna seceră are nişte rizuri pe-o parte a lamei), dar nea Costică a spus că nu-i bună că are „ciocul prea lung” şi-n plus nici nu se poate ascuţi. Atunci ne-a dat el un mare sfat: „Nu mai cumpăraţi de la magazinele mari, luaţi din Târgu din Vale, că acolo sunt unelte şi ieftine, şi bune şi ştiu oameni ce să vă dea”.
Grebla de iarbă de acolo a fost cumpărată, la un preţ mult mai mic decât mă aşteptam, şi până acum nu am ce reproşuri să-i fac. Doar că a luat-o domnul meu când era singur şi nici măcar n-a fost atent la culoare: a luat una albastră, pe motiv că aia a fost prima, ce bine s-ar fi potrivit cu clima şi ambientul una roşie...
Furca a fost achiziţionată odată cu grebla de iarbă, în acelaşi moment, din acelaşi loc (Târgu din Vale, stradă unde-s nenumărate magazine de feronerie şi unelte, zonă cu tradiţie în urbe) şi pentru acelaşi scop: strânsul lucernei. E forjată, zdravănă şi nea Costică a fost încântat de ea.
Acum ne trebuie târnăcop, e util când vrei să muţi un liliac ce nu se dă scos nici de nebun. Şi mai cred că ne mai trebuie câte un exemplar din uneltele pe care deja le avem (şi care sunt bune, cele proaste ar cam trebui înlocuite), din mai multe motive: primul - pentru că mereu cele ce-ţi trebuie se află în cel mai îndepărtat loc al grădinii, lăsate acolo din motive obiective (dar tot trebuie să faci kilometri ca să le recuperezi), doi – că atunci când o persoană greblează/sapă mai vine una care vrea şi ea, trei – că prietenii din oraş sunt tare hărnicuţi şi tare bine intenţionaţi, dar ioc pricepere la ei, aşa că, pe principiul omul vede, omul execută, pot fi şi ei utili. Sau măcar le dai de lucru, îi faci să se simtă importanţi şi nu te mai ţin din treabă.

joi, 9 decembrie 2010

Că tot vorbeam de Hruşcă...

...Nu mă pot abţine:


Fara Zahar - Ler de ler

"Si ninge fara de ragaz
Si ne-ntrebam cu toti la masa
"De unde, Doamne, bani de gaz
Sa incalzim intreaga casa?

Leru-i ler si iarasi ler
Crapa oile de ger

La poarta bate un om bun
Caci, uite, cainele nu-l musca
Sa fie oare Mos Craciun?
Este vestitul Stefan Hrusca

El in Americi sta ascuns
Si vine-acum si ne surprinde
Fiindca in anul ce s-a scurs
A mai compus vreo opt colinde

Leru-i ler si iarasi ler
Crapa oile de ger

Si am ca plan de viitor
Sa-mi pun deoparte niste lei
Sa vine doctorul Harbuz
Sa mi-l dreseze pe Grivei

Si cand aude leru-i ler
Sa-si ia comanda de atac
Si pana dupa sarbatori
Sa nu-l coboare din copac

Leru-i ler si iarasi ler
Crapa oile de ger

Caci daca nu am bani de gaz
Si nu am bani sa beau o dusca
Si nici nu stiu ce-nseamna ler
De ce sa-mi cante Stefan Hrusca?

Leru-i ler si iarasi ler
Crapa oile de ger...

miercuri, 8 decembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (78). Fermier, cumpăr unelte v.1.2, ab medio

Foarfeca de viţă a cumpărat-o domnul meu, el ştie de unde, la câteva zile după tunsul viei cu foarfeca de friptură, pe principiul „dacă nu iau acum uit şi în primăvară te aud bombănind”. În primăvară a fost foarte utilă la tuns diverse, în special crengi de pom care mă trăgeau de păr. Bine, au folosit-o Răzvan şi nea Costică în scopul în care a fost gândită, dar asta nu se pune.
Imediat după faza cu tunsul viţei, am fost să cumpărăm mânuşi. De nenumărate feluri, de grădinărie, pentru ca pământul să nu-ţi invadeze mâinile şi mai ales unghiile, de folosinţă unică, pentru chestii ude şi scârboase, de protecţie (din cele cu bulinuţe de cauciuc), pentru ca uneltele să nu provoace băşici pe palme, tricotate, pentru dimineţile în care clanţa ţi se lipeşte de mână, menajere… Oricum doar Ana şi cu mine le folosim, Răzvan şi Miruna rar îşi amintesc de ele şi, la scurtă vreme, le uită pe unde apucă.
Accidental, am văzut apoi într-un magazin uneltele pentru floricultură. Nu ştiam ce sunt, dar erau aşa de drăguţe, ca jucăriile de nisip pe care le aveam în copilărie, din cele metalice, negre, cu cozi din lemn. Mi-a cumpărat domnul meu trei: o lopăţică, o greblă (tare utile sunt) şi o chestie trapezoidală cu coadă perpendiculară care nici acum nu ştiu la ce foloseşte.
A urmat grebla. În primă fază, cam vreo două săptămâni, am avut mai multe greble ale foştilor proprietari în curte. Tanti Neta ne-a spus să nu cumpărăm, că ne lasă ea „vreo două”, că tot avea multe, numai cozi să le cumpărăm noi (şi chiar ne-a lăsat, sunt neatinse şi acum). Şi eram noi la shoppingul uzual (des în acea perioadă), implicit şi la raionul de grădinărie. Şi vedem noi mândreţe de greble, multe, colorate… Nu puteam să plecăm cu mâna goală, aşa că am cumpărat după multe ezitări una argintie, făţoasă, cu dinţii rotiţi. Mi s-a părut mie puţin cam grea, dar am zis că-i o iluzie. Nu era percepţia mea falsă, s-a dovedit în primăvară, la pusul cepei: cumpărasem greblă pentru strâns aşchii de lemn, scop în care e foarte utilă, ca şi la pieptănatul troscotului, dar e deficitară la toate celelalte scopuri grebleşti.
Odată cu grebla am cumpărat tot din hipermarket şi sapa, că nu e casă de om gospodar fără sapă. Erau mai multe modele, am ales pe criteriul „asta e intermediară ca dimensiune, taman bună la ce ne trebuie nouă” (de parcă ştiam noi la ce-am putea s-o folosim!). Proastă cu crăci, e călită şi nu se poate bate, trebuie ascuţită la polizor, dar oricum nu „ţine gura”. Mai e şi „pe spate” din construcţie, ceea ce-o face să sară înapoi dacă unghiul de aplicare a impulsului uman nu e cel optim (informaţii tehnice de la nea Costică citire ambalate în cuvintele mele). Pe mine mă urăşte, eu o urăsc, aşa că dragoste e reciprocă.
La scurtă perioadă am achiziţionat roaba, pe criteriul: „aaaa, ce drăguţă e, vezi, are roşu pe ea”. Tot din hipermarket, dar de astă dată n-a fost preţul mare. E din aluminiu, uşoară, minunată la cărat chestii cu greutate scăzută, imposibil de utilizat la greutăţi mai mari. Are nejustificate pretenţii de echilibru şi mai nou i s-a dezumflat roata, fapt care m-a făcut să mă mir: Are cameră? Nu e tubeless? E cu un mileniu în urmă roaba asta, dar colaborez cu ea în termeni reciproc avantajoşi.
Pentru mărunţitul resturilor de brad (rămase prin curte de la betoanele extinderii şi de la prelungirea acoperişului) în scopul aprinderii focului, dar şi pentru a ciopli diverse (nu ştiu încă ce, că până acum n-a avut ocazia), a considerat domnul meu că foarte utilă i-ar fi o teslă. El se împacă bine cu ea, mie mi se pare respingătoare, aşa că n-o ating decât ca s-o mut când am nevoie de spaţiul pe care ea îl ocupă.

marți, 7 decembrie 2010

Crăciun e atunci când îţi cântă Hruşcă-n cap

De mai bine de un deceniu, primul semn că vin sărbătorile e Hruşcă. Ştefan Hruşcă. De obicei, cam de 1 decembrie începe să i se audă vocea colindândă în autobuze, maxi-taxi-uri, magazine, expoziţii, la radio, la tv., urechile îţi sunt scăldate de vocea-i lăcrimândă la munte şi la mare, în orice-mprejurare şi, orice-ai face, nu scapi. Dacă mai ai şi-o doză de empatie, ăla eşti. Toată ziua lălăi Hruşcă, până pe la jumătatea lui ianuarie.
Anul acesta hruşcodiada a început mai devreme, cam prin 5 noiembrie, cu omagiile aduse lui Păunescu. Mă gândeam că va urma o pauză mică până la început de decembrie, dar noo, n-a fost să fie, s-a trecut din „Repatabila povară” în „Ce-aţi văzut păstori”. Ultimii ani mă făcuseră să cred că Hruşcă nu trăieşte decât în decembrie, în restul anului fiind conservat undeva, dar nu, oameni buni, el trăieşte şi în noiembrie!
Zi de Moş Nicolae. De la 10,30 – Hruşcă în târgul de Crăciun, Hruşcă la dugheana de cd-uri şi casete, Hruşcă în magazinul Fortuna, Hruşcă la radio în autobuz, reclamă pe un radio online la concertul de colinde Hruşcă de la Sala Palatului, despre Hruşcă şi Flacăra povesteşte rapid Vadim într-un articol din „Adevărul”. Gata, deja e prea mult!
Ajung acasă şi pe seară îmi creşte chef de-un rebus. Aveam o revistă mai veche, aşa că iau un careu cu metagrame, yammy-yamm, apoi unul tematic. A doua definiţie – „cantautor român…”. Iar Hruşcă? Dap… Mă uit de când e revista – din octombrie.
Şi mă întreb: chiar e oare posibil să trăiască Hruşcă, aşa, tot anul?!

Catville - motani în bibliotecă. Poze










luni, 6 decembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (77). Plantând în ploaie

La început de decembrie nu prea mai ai ce face în grădină, asta dacă nu cumva vrei să-ţi faci de lucru. Eu am cam vrut şi iar am mai amenajat ceva, de astă dată o bucată din poteca de la poarta spre pădure: am pus pe ea rumeguş. Motive sunt mai multe: 1. se înmoaie „asfaltul” în urma ploilor - lucru deloc plăcut în general, dar pe un pământ lutos faci de-a dreptul patinaj involuntar artistic -, 2. rumeguş oricum aveam din greu de la tăierea cu drujba a frumoşilor salcâmi aduşi cu tractorul şi, nu în ultimul rând, 3. plăcerea de a schimba cu ceva decorul, mai ales atunci când ploaia se opreşte, rar şi pentru scurtă durată (că oricum n-aveam stare în casă). A plouat o săptămână aproape continuu, aşa că poteca a prins tare bine şi cred că l-a inspirat şi pe domnul meu, că a mai făcut şi el o alee de pietriş în curtea păsărilor. Tot la capitolul prezenţă de spirit trebuie notată şi operaţiunea „amenajat drum local”, bucata utilizată mai mult de noi, şi asta cât încă nu venise aşa puhoi de apă, altfel nu exclud posibilitatea de a nu mai fi ajuns cu Loganul în curte.
Moş Nicolae a venit anul acesta pe ploaie şi mi-a adus bulbi de ghiocei şi de brânduşe mov plus alb cu mov („ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se întâmple”), aşa că a trebuit să le plantez într-o zonă care, previzibil, nu era săpată. Am fost eu tentată să-i pun pe un loc deja amenajat, dar sigur ar fi trebuit mutaţi, aşa măcar pot să sper că vor rămâne acolo măcar câţiva ani. Şi ploua… şi pământul se desfăcea de pe hârleţ de parcă ar fi fost o cărămidă udă numai bună de pus în cuptor… A trebuit să-mi scot mânuşile să pot mărunţi pământul, noroiul intrat sub unghii mi-a generat în primă fază nişte trăiri indescriptibile urmate de o şmirgheluială responsabilă cu periuţa de unghii, operaţiune care, la rândul ei, a generat usturimi de mâini. Dar am eu bulbi de pădure?! Am! Să vedem în primăvară ce va ieşi.
Ploi ca acum nu ştiu dacă am mai văzut vreodată, poate c-au fost, dar din apartament se văd altfel. N-aş zice că mi-aş mai dori curând, eu oricum aştept zăpada, dar experienţa a fost interesantă. Perdele de apă căzând sub unghiuri şi cu debite diferite, nori în tonuri rupte cu incredibile varietăţi de nuanţe, ceaţă deasă ca o smântână – am crezut la un moment dat că a picat curentul în Mioveni, nu se zărea nicio lumină în tot oraşul -, pâraie ad-hoc zburdând vesele prin curte. Şi mirosuri, nenumărate, noi, de nări fremătătoare, afară – lemn ud, pământ îmbibat, în casă portocale, motan venind din lucernă şi foc înmiresmat de lemne.

Culori, cât încă mai sunt. In&out. Poze






joi, 2 decembrie 2010

Litotecă. Poze cu minerale










Schimb confort urban pe libertate rurală (76). Fermier, cumpăr unelte v.1.1, ab initio

Ne vedem noi proaspăt proprietari ai casei pe pământ, veniţi din plină cultură urbană de ciment şi gard viu. Clar, ne trebuie unelte, că sunt obligatorii la casa omului, aşa că redau achiziţia lor în subiectiva ordine pe care a păstrat-o memoria mea.
Prima investiţie – hârleţul. A cumpărat (scump, doamnă, scump!) domnul meu unul din hipermarket, mai mic decât uzual, cu mâner special, de care văzuse el nu ştiu unde şi ştia că e „bun”. Au confirmat în timp calitatea lui şi tanti Neta (fosta proprietară), şi nea Costică (consilierul nostru de grădină). Exceptând faptul că i s-a rupt până acum o coadă (atipică, scumpă şi ea), nu ne-a rezervat surprize. E foarte uşor de utilizat, am încercat să sap cu el numai după ce-am văzut-o pe Miruna în acţiune şi mi-am spus „dacă poate ea, pot şi eu”. Şi chiar pot, cu toate că la capitolul „tehnică” încă stau prost şi irosesc energie.
A urmat lopata. Încă nu ne mutasem, se executa operaţiunea „construit extindere pentru inclus scara către etaj în interiorul spaţiului locuibil”. Se turna ciment, se plimba nisip, era necesară. Şi-a dovedit utilitatea, şi ea tot de la hipermarket luată. Cred că e bună, dar mă întreb oare o lopată poate fi şi proastă? Scumpă şi ea, dar tare bună la umplut cu pietriş borduri făcute din bolovani în scopul construirii de alei (bechtelul meu), la pus pământ pentru muşuroirea de toamnă a trandafirilor
Cum încălzirea o facem cu lemne, la câteva zile după ce ne-am mutat am constatat că ne trebuie un topor mai mare, numit secure. Aveam noi în portbagaj un toporaş pentru mersul la grătar, dar săracul era depăşit de sarcini, aşa că am hotărât să-l folosim numai la treburi mai uşurele, cum ar fi făcutul lemnuţelor de aprins focul. A cumpărat Răzvan o dihanie tot din hipermarket (scumpă în draci!), a cărei coadă a cedat rapid. Evident că cele din comerţ nu se potriveau datorită formei atipice a părţii metalice, aşa că în primă fază ne-a manufacturat un vecin amabil o coadă, pe care a protejat-o cu nişte tablă pe zona de montare. După vreo două zile a cedat şi ea, aşa că din acelaşi supermarket am cumpărat coadă specială la un preţ special de mare. Securea e în exclusivitate ustensila domnului meu, pe noi, cu toată bunăvoinţa arătată, încă ne atacă. Toporaşul însă îl folosim toate trei, chiar dacă acum are un look uşor diferit, adică tot plasticul galben pe care-l avea pe coadă a dispărut din lovituri accidentale cu diverse obstacole, cum ar fi butucul de tăiat lemne.
La câteva zile după ce ne-am mutat, a venit sor’mea M. Am făcut noi multe împreună (tăiat viţa cu foarfeca de friptură, curăţenie în curtea păsărilor, greblat – cu grebla foştilor proprietari – frunzele şi ars…). Şi, văzând că mătur zonele de ciment cu mătură clasică, mă întreabă: „Soro, tu N-AI MĂTURĂ DE BEŢE? N-aveam, dar încrederea neprecupeţită în gradul ei de cunoaştere într-ale vieţii la curte m-a făcut să-mi cumpăr. Din târg. Două odată (evident, proaste, că scria „orăşean” pe fruntea mea şi tanti s-a prins). Mătura de beţe e cu adevărat obligatorie, te scuteşte de multă muncă.

:-D