Like?:)

joi, 20 ianuarie 2011

Schimb confort urban pe libertate rurală (90). Animale şi, pe alocuri, altele

Căprioarele coboară mereu, s-au cam obişnuit cu noi, cu câinii – care nici nu le mai latră – şi uneori mă tem că le va face rău vreun om; nu le-am hrănit numai de teama că, obişnuindu-se cu noi, vor crede că toţi oamenii sunt buni. Doar după revelion au venit cam o săptămână numai după ce se întuneca, în rest toată ziua sunt prin preajma grădinii.
Când nu e nimeni prin curte, ci lumea prezentă se află în casă, trebuie să încuiem uşile. Jinx-pisica-neagră-şmecheră sare pe clanţa uşii de la bucătărie şi o deschide puţin, apoi cu lăbuţa o deschide larg şi aşa o lasă, că tot se deschide în exterior. Uşa „din faţă” se deschide în interior, n-o poate deschide, că a încercat şi acolo; dar Castor, cu toate cele 40 şi de kile pe care le are, se ridică pe clanţă cu labele şi deschide uşa, de obicei după ce Zombie se plimbă comentând plângăcios prin zonă. Ţin băieţii la siguranţa noastră şi ne cointeresează să ne protejăm.
Motanii îşi dispută teritoriile – recte biblioteca şi locul de masă – marcând când şi unde nu te aştepţi, de încep să mă-ntreb dacă nu cumva ar arăta mult mai bine sterilizaţi. Figaro e în tratament de vreo două zile, a venit zgâriat bine la ochiul stâng, şi pe exteriorul, şi pe interiorul pleoapei. Cu aşa motani hărnicuţi, a trebuit să ne facem o mini-farmacie veterinară, că niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Şi când mă gândesc că vine primăvara şi rutul la pisici odată cu ea…
Găinile au început să facă din când în când ouă pe care Gonzales le anunţă triumfător, parcă au mai multă energie, nu mai dorm mai mereu, dar nici nu coboară dimineaţa când le ducem mâncare. Cum nici câinii nu au măcar minima decenţă de a mirosi ce le-am pus noi în castron.
Iasomia se încăpăţânează să înmugurească pe frig iar vreo două floricele rezistă chiar dacă au căpătat un vag aer sticlos, liliacul are şi el muguri, iar ghioceii de pădure încep să răsară: am văzut când am înlăturat, de curiozitate, stratul protector de frunze.
Drumul este când patinoar, când mlaştină feerică plină de noroi ce-ţi îmbrăţişează tandru gleznele, caz în care nu ne îndurăm (adică nu putem) să urcăm cu maşina până în curte. La urcat per pedes mai e cum mai e, că ajungem acasă, dar dimineaţa, după coborârea a 50 m, bocancii arată crunt, fapt ce ne face să binecuvântăm inventarea şerveţelelor umede. Acum fără glumă, nu am mai văzut vreodată atâta noroi şi nici o ceaţă mai deasă ca cea care ne-a învăluit zilele trecute: nu lapte, ci de-a dreptul frişcă 35%, nu se vedeau luminile din sat, farurile de drumul Câmpulungului, iar de lanţurile de lumini din Mioveni şi Piteşti nici nu poate fi vorba.
Cam vreau să vină primăvara, mi-e dor de verde şi de grădină, când ajungeam acasă după 8-10 ore de stat cu nasul în monitor şi smulgând bălării sau udând îmi puneam ordine-n gânduri, dar până atunci mai vreau un episod de iarnă măcar. Iarnă de lapte fără urmă de gri citadin, cu aer mirosind a apă sfinţită, iarnă ca-ntr-un desen din cărţile copilăriei, cu totul alb imaculat şi case acoperite de cuşme din ale căror coşuri se văd vălătuci de fum. Iarnă pe uliţă.

Un comentariu:

vic spunea...

perioada de calduri la pisi este chiar acum: ian-febr.

la mine in mahala e mare schiorlaiala, de aceea jazz se cocoata pe geam, pe balcon are voie doar supravegheata. desi e sterilizata.

povestile cu caprioare ma emotioneaza, as vrea sa moara toate de batrinete si nicidecum altfel.

:-D