Când te recunosc copiii satului

Asfaltul pe şoseaua din sat curge lin şi previzibil la 20 la oră; clic-clic semnalizare stânga şi maşina se încadrează lin şi roşu pe uliţa pietruită, de ţară.

- Daria, maşina!

Vocea, caldă şi fermă, e a unui băiat cu o bicicletă; are cam zece ani şi gravează infinituri pe drum, nu poate să se îndepărteze, e baby sitter.

Daria încă n-are trei ani; se retrage hotărâtă în şanţul de pe dreapta drumului şi încruntată priveşte maşina. În şanţul din stânga drumului, un băieţel cam de trei ani, cu o mână pusă cozoroc deasupra sprâncenelor și cu capul dat ușor pe spate, se uită mirat la noi; în faţa lui, pe drum, o tricicletă din plastic colorat.

Domnul meu îi zâmbește băiețelului, eu îi fac fetiței cu mâna; Daria îmi zâmbeşte timid, apoi îşi pleacă ochii. Cu greu reuşeşte să facă un cumul de zarzăre din cele două mânuţe durdulii într-una singură; zarzărele se rostogolesc în praf, copila se uită după ele, apoi îşi îndreaptă privirea către mine. Îmi zâmbeşte cu tot chipul şi dinţişorii la vedere şi-ncepe să fluture palma plină de praf. Băiatul cu bicicleta a intrat și el pe uliță; se uită protector la cei mici, infiniturile pot să mai aştepte.

Daria şi băieţelul, pictaţi pe lângă guriţe cu urme de zarzăre, zâmbesc cu tot chipul și urmăresc, fluturând fericiţi mânuţele murdare, maşina roşie lin urcătoare pe uliţa pietruită.