Am mai scris că, de aproape trei ani
și jumătate de când ne-am mutat, sunt o doamnă, am mașină cu
șofer. În astă perioadă, am mers de vreo zece ori cu maxi-taxi-ul
din sat (o singură dată dus, în rest întors acasă, cu trecut pe
la dulcegăria italiană) și de vreo zece ori cu autobuzul prin
oraș, când vremea era mai ciudată, că-n rest am preferat per
pedes-ul pe distanțe rezon sau mașina cu șofer pe cele lungi.
La sfârșitul toamnei trecute, DN 73 –
drumul nostru spre job/către casă – a intrat în reparații;
trafic gâtuit, benzi închise, dar s-au mișcat nesperat de bine și
n-au făcut lucrare de mântuială, ca dovadă că-n primăvară nu
crescuseră cratere și gropi obligatorii, în condițiile în care
lucrarea nu a fost terminată, șanțurile betonate, turnarea
stratului de uzură și montarea bordurilor urmând să fie făcute
când se va încălzi vremea. Și cum a dat căldura s-au apucat
iarăși de lucru. Ca timp de întârziere – cam 10 minute de drum;
până la urmă – tolerabil. Tot când s-a încălzit a demarat și
reparația podului de peste Argeș; timp de întârziere – 10-45 de
minute, tot de drum, mai mult pe cel de întors. Asta e, o să
treacă, gândeam.
De la începutul săptămânii am
trecut la next level: sensul de intrare în oraș pe pod e blocat,
așa că accesul se face pe o rută ocolitoare, dar ocolitoare mai
bine de 15 km, când pe ruta obișnuită aveam 10 km per total. Și,
cum domnul meu de curând lucrează mai aproape de casă, iar
lucrările vor dura vreo patru luni, am hotărât eu, de bunăvoie și
nesilită de nimeni, să merg cu autobuzul. Mă duce R. printr-o
comună limitrofă nouă (Budeasa) până într-o comună limitrofă
orașului, unde există o rută de transport în comun (Bascov), și
de-acolo, cu busul, la birou.
Ieri a fost prima experiență de gen.
Bilet luat de la dozator (după ce-a trebuit să cumpăr o cafea, că
n-avem bancnote mici și dozatorul nu dă rest mare, iar comercianții
n-aveau să schimbe), așteptat vreo trei minute, urcat la „cap de
linie”, stat pe ultimele scaune, cu spatele spre sensul de mers,
privit cu ochi mari ce și unde s-a mai schimbat – e cu totul alta
perspectiva când privești pe geamul lateral decât când vezi
drumul prin parbriz. 11 stații de autobuz, 20 și ceva de minute
(da, Piteștiul are și rute de peste 10 stații); oameni prea
aproape de mine – deh, mi-a crescut spațiul vital – care credeam
că vor să mă întrebe ceva, râsete de liceeni, uau, clădirea
asta când a crescut?, rumoare, radio, agitație. La întoarcere,
ajungând la locul de întâlnire, am descoperit un depozit de hrană
pentru animale, bine aprovizionat și cu prețuri rezonabile.
Azi am repetat experiența, numai că
am stat pe partea cealaltă, cu fața spre direcția de mers; altă
perspectivă, alte clădiri noi, alte mirări. Îmi lipseau
sanvișurile și sticluța cu apă, că-n rest m-am simțit ca atunci
când, copil fiind, plecam în excursie. Și mi-a plăcut. Mai vreau.
3 comentarii:
Noi, de la Topoloveni ajungem la Pitesti pe autostrada, insa se cunoaste bine la kilometri. Sa speram ca nu vor tine podul inchis prea mult timp.
Legat de mersul cu autobuzul, anul trecut, impreuna cu o prietena, am facut cursa intreaga cu autobuzul nr. 2 si una cu nr.13, doar pentru ca ne era dor de mers cu autobuzul. :))) Planuim una cu trenul. :)
@CCristinaC - teoretic m-ar distra sa ma dau un pic cu trenul, dar dusul copilului student la gara cu urcat cu tot in compartiment ma face sa-mi treaca brusc. aceleasi mirosuri de acum mai bine de 20 de ani, aceleasi fuste colorate si vesnicii plozi murdari...
No, mi s-a taiat cheful de mers cu trenul :)))
Trimiteți un comentariu